...pe sufletul meu

Din cand in cand fac acceasi mare greseala: intid tare bratele in laturi, ca niste aripi, imping toracele mult in fata, sa mi se vada sufletul, si strig din priviri, cu toata fata, cu ochii, cu fruntea, cu obrajii, toate inundate de lumina increderii in oameni, de caldura prieteniei fata de semeni:
- Sunt aici! Are cineva nevoie de sufletul meu, de mintea mea, de puterile mele?
Si atunci se intampla cam asa:
* uneori, cineva imi baga un deget intr-un ochi, sa vada daca-l poate scoate...
* altadata, altcineva, ma calca tare pe picior sa vada daca sunt muta sau pot sa strig "Au!"...
*Astazi cineva a scuipat coji de seminte pe sufletul meu, asa, ca tot era la vedere...

Si eu, eu fac mereu aceeasi mare greseala: din cand in cand, imi iau sufletul in causul palmelor si-l ofer celor din jurul meu:"Sunt si eu aici! Nu va trebuiesc cumva?"

Voi uita, voi uita din nou, voi uita si ca astazi, cineva a scuipat coji de seminte in palmele mele, pe sufletu meu.

Sunt si eu aici...voi oameni, nu va trebuiesc cumva?!?